„O dată cu
introducerea pasivului a dispărut
handbalul-spectacol…”
Dacă handbalul ar folosi coduri de punctaj, precum gimnastica,
numele profesorului Constantin Hornea
(„secundul” de astăzi al formaţiei feminine băcăuane) ar fi şi acum pe buzele
tuturor. Când l-am văzut prima dată, evoluând pe extrema dreaptă a Ştiinţei (pe
vremea aceea, băieţii nu ocupau locuri de podium-acaparate de Steaua şi Dinamo-dar handbalul masculin românesc era
campion mondial!), Hornea era un handbalist capabil să transforme jocul în
spectacol. Mereu inventiv în lupta cu adversarii din colţul semicercului,
fostul component al Ştiinţei deţine patentul unei scheme de joc („schema Hornea”) greu de imaginat chiar şi
în vremurile noastre, când sportul a crescut în spectaculozitate, mai ales datorită
forţei şi rapidităţii, dar mai puţin îndemânării…
Leonard POPA
-Când şi unde vă consemnăm
debutul în activitatea de performaţă, domnule profesor?
-Acasă, la Brăila. Să
tot fi fost prin 1966…Adevăratul debut l-am consemnat, însă, la Galaţi , în 1968. Am jucat,
de la început, extremă dreaptă, iar în
1970, m-a luat Dinamo în armată. De fapt, a fost un schimb de jucători, a cărui
miză fusese celebrul portar Cornel Penu, considerat cel mai bun goalkeeper din
istoria handbalului românesc. O dată cu el, am ajuns şi eu la Dinamo …
-Frumoase vremuri…În ţară, incă
se mai juca pe zgură, dar România era în elita mondială. În 1967, a fost Mondialul din
Suedia, cu meciurile acelea teribile jucate împotriva URSS-ului. Am învins-o în
grupă, în ultimele minute, după ce fusesem conduşi tot timpul, iar Ion Kunst-Ghermănescu,
antrenorul de atunci al naţionalei, a avut „curajul” să-i debuteze în bloc pe
Penu, Gaţu, Licu şi Oţelea. Apoi, am repetat isprava în finala mică, obţinând
„bronzul” după ce i-am depăşit pe sovietici în prelungiri!
-A fost perioada de glorie a handbalului nostru, încununat cu două titluri
mondiale-din păcate, ultimele-în 1970 şi 1974. Ce jucători avea România! Penu,
Samungi, Gaţu, Gunesch, Licu, Goran, Kicsid, Birtalan…Gândiţi-vă că pe toţi
aceştia îi întâlneam în campionat. Unde mai pui că în 1968 Steaua a câştigat
finala Cupei Campionilor în faţa cehoslovacilor de la Dukla Praga
-La Bacău , cum aţi ajuns?
-Asta s-a întâmplat în 1977, după ce se făcuse fuziunea Sport Club-Ştiinţa. Bacăul era bine
reprezentat pe harta handbalului. Avea în primul eşalon două echipe feminine,
Ştiinţa şi Textila Buhuşi, şi două masculine, Ştiinţa şi CAROM-CSM Borzeşti.
Preşedintele clubului universitar băcăuan era Grigore Olteanu, un om care iubea
handbalul enorm. Nici şefii de la
Partid nu erau insensibili la realizările handbalului local,
îşi făceau mereu prezenţa în mijlocul echipei. Când am venit la Ştiinţa,
antrenor era Mihai Pintea. Echipa tocmai se despărţise de vedetele sale, fraţii
Nicolae şi Maricel Voinea, Iosif Boroş, care l-au urmat pe Lascăr Pană la Baia-Mare. Şi pe mine
mă curtaseră cei de acolo, însă, am preferat să fiu mai aproape de familie, de Brăila…
-Aţi intrat în marea echipă
a Ştiinţei…Îi spun aşa cu un iz sentimental. Ştiinţa nu câştiga titlul, nici nu se punea problema, dar se clasa
mereu în apropierea podiumului. Avea „sarcina” să decidă cine va câştiga campionatul.
Cine pierdea la Bacău ,
Steaua sau Dinamo, ieşea din cărţi…Sala era arhiplină-ca la fete-tribuna
devenea un vulcan. Îmi amintesc echipa aceea pe care eu o consider, în
continuare, cea mai valoroasă din istoria clubului: Tamaş şi Postolea-în
poartă, apoi, Dănuţ Vieru, Vasilca-pivot, Fane Deacu-inter dreapta şi centru, Lucian Vasilache
(venit şi el tot de la Galaţi )-inter
stânga, Istodi, Sorin Baican (Dumnezeu să-l ierte!), dvs. şi Nicorescu (de la Braşov )-pe extreme…
-În perioada 1978-1980, Ştiinţa devenise o echipă cu pretenţii. La un an
după transferarea mea la Bacău ,
în 1978-1979, formaţia a obţinut „bronzul” în Cupa României, care pe atunci se
disputa în turnee pe terenuri neutre. În sezonul următor, 1979-1980, am repetat
isprava în campionat, locul 3, cu antrenorul Nicolae Guidea. A fost, însă, cântecul de lebădă al unei generaţii
excelente de handbalişti, care se adunaseră la Bacău , pentru că nu mai încăpuseră la marile
cluburi, Steaua, Dinamo şi Baia-Mare. Băcăuanii eram, însă, mereu în vizorul
selecţionerilor de la naţională. La un moment dat, în echipa România B, care se
forma-mai cu seamă-cu prilejul organizării Trofeului Carpaţi- sau în
selecţionata studenţească, eram vreo şapte jucători de la Ştiinţa. Mai „sus”,
nu prea se putea…Ierarhia pe postul meu era bătută în cuie: Cozma, Dumnezeu
să-l ierte, s-a stins şi el prematur, Cezar Drăgăniţă şi eu. Regretul cel mai
mare pe care îl încerc acum e că nu am prins o competiţie majoră cu prima
reprezentativă. S-ar fi putut întâmpla în 1976, cu ocazia Olimpiadei de la Montreal (15-19 în
finală, cu URSS) când, fiind încă la
Dinamo , am fost selecţionat la lot. Mă pregătisem foarte bine
cu gândul la marea întrecere olimpică. Numai că, doar cu o săptămână înainte de
plecare, de la Partid
s-a dat un ordin şi, pentru că era prea scumpă confecţionarea tuturor
costumelor oficiale, eu şi Tase (de la
Bacău ), am fost scoşi din lot. A fost a doua experienţă de
acest fel, întrucât în 1974, la
Olimpiada de la
Munchen , păţisem ceva asemănător, în locul meu fiind preferat
Samungi care avea o mână în ghips. De altfel, el nu a jucat nici un minut în
partidele susţinute de naţională, deplasarea îi fusese oferită ca o recompensă
pentru tot ceea ce făcuse în handbalul românesc.
-Să revenim, însă, la
Ştiinţa…Cum a fost cu „schema Hornea”?
-Ca sportiv, am căutat să-mi surprind mereu
adversarul direct. În primul rând, începusem să mă sincronizez foarte bine cu
pivotul Neculai Vasilca. Făceam depăşirea prin exterior, el se demarca, iar eu
îi pasam mingea printre picioare, prin săritură. Ştiu că asta era deliciul
publicului atunci, dar echipa ajunsese-efectiv- o sperietoare pentru Steaua şi Dinamo, pe una din ele tot reuşeam să
o învingem la Bacău. Ieşeau
-Ce vă diferenţia de handbaliştii
de astăzi?
-În primul rând, eram un grup foarte unit. Eram peste tot împreună, la
facultate, la meciuri…Cele trei antrenamente zilnice, cantonamentele
prelungite-obligatorii- ne uneau. Eram ajutaţi şi noi, aşa cum erau toţi
sportivii, mai cu seamă, cu apartamente. Astăzi, decide numai banul. E o altă
mentalitate, care contravine, de multe ori, performanţei. Echipele sunt pline
de mercenari, performanţa şi personalitatea sportivului s-au mutat într-un plan
secund. Or, pentru spectator, tocmai acestea contează! Apoi, Federaţia era cu
ochii pe noi. Indiferent unde jucam, în turnee, acasă, în deplasare, oficialii
federali ne urmau peste tot. Ştiau exact situaţia din teritoriu. Asta ne
ambiţiona teribil şi de aici rezultau întâlnirile acelea fără menajamente, cu
sălile arhipline, cu două ore înainte de începerea partidei.
-Era handbalul mai frumos
atunci, domnule profesor?
-Dacă frumuseţea lui rezultă din tehnicitatea jucătorului, din „fotografia”
fazelor de joc, da, era mai frumos. O dată cu introducerea „pasivului” a
dispărut handbalul-spectacol. Acum, se mizează totul pe forţă şi rapiditatea
contraatacului. Handbalul a crescut în eficienţă, dar nu şi în frumuseţe…
-Să înţeleg că handbalul
masculin românesc-foarte aproape de ultimele grupe valorice- nu s-a adaptat la
noile tendinţe?
-În cazul băieţilor, discuţia comportă mai multe aspecte. Infuzia de
handbalişti străini a sufocat elementul autohton. Cred că şi la fete se va
ajunge aici, dacă nu se intervine la timp.
-Eu cred, totuşi, că există
o diferenţă între ceea ce se întâmplă în campionatul fetelor şi cel al
băieţilor. „Stranierele” ajunse în România sunt campioane mondiale, nu
jucătoare din ligile a doua occidentale…Dovadă că handbalul feminin românesc
încă mai punctează. Poate, nu decisiv, dar uitaţi-vă că avem junioare campioane
mondiale, echipe în Cupa Campionilor, că prindem turnee finale…Chiar şi la
ultimul European am avut o evoluţie bună, locul 9 pe care ne-am clasat în final
e unul mincinos. România n-a jucat slab decât primul meci pierdut în faţa
Norvegiei…Când vor sta lucrurile aşa şi cu naţionala masculină, când nu vom mai
vedea turnee finale mondiale la televizor?
-Da, calitatea multor handbalişti ajunşi în campionatul României e
îndoielnică. Poate că recentele decizii luate de Federaţia de specialitate la
fotbal ar trebui urmate şi de alţii. Nu paşaportul certifică valoarea.
-După ce aţi abandonat
activitatea sportivă, ca jucător, aţi devenit antrenor…
-În 1980, am absolvit facultatea, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi
coechipieri. Vasilache, Deacu, Istodi au plecat la chemarea antrenorului Pintea
la Constructorul
Arad , iar Ştiinţa-slăbită-a decăzut. I-au trebuit încă vreo
opt ani pentru a reveni, dar-între timp-handbalul românesc luase altă turnură.
După ultima medalie obţinută la
Mondiale în 1990, mai mult din inerţie, a intrat într-o criză
profundă, situaţie în care ne găsim şi astăzi. După ce am antrenat o vreme
echipe de Divizia B, Partizanul (1983-1984) şi Constructorul Bacău, şi am ratat
o revenire în oraşul natal, Brăila, am mers la catedră, la Liceul Sportivla Liceul Sportivla Roman , de pildă, unde la
nivelul Liceului cu Program Sportiv, handbalul e foarte bine organizat. Apoi,
schimbul permanent de directori, fără viziune managerială-uneori, cei ajunşi în
funcţie habar-n-aveau nimic despre sporturi, întrucât erau numiţi politic- a
dăunat profund dezvoltării instituţionale.
-Ajungem şi la echipa de
handbal fete a Ştiinţei, unde sunteţi astazi antrenor secund, alături de
prof.Costel Oprea-principal…E clar că lucrurile se mişcă greu şi la acest
nivel. Handbalul feminin băcăuan e subfinanţat, stă la mâna fetelor care
reuşesc la facultate, dar şcoala nu mai este o atracţie deosebită pentru
nimeni, aşa cum se întâmpla pe vremea noastră. Când să ne propunem obiective
serioase, precum cel al revenirii în primul eşalon, jucătoarele de bază termină
facultatea şi contractele, iar noi suntem nevoiţi să o luăm de la capăt. Ne învârtim
în jurul cozii. Sigur, s-ar putea replica imediat că a fost un moment CSM Bacău 2010, un proiect eşuat
lamentabil. Dar nici eşecul n-a fost gestionat corect. În loc de o fuziune cu
Ştiinţa, s-au preferat o desfiinţare şi o despărţire cu cântec „juridic”…Nu
ne-am ales cu nimic…
-Handbalul feminin băcăuan nu este atractiv pentru jucătoarele cu nume. Noi
stăm la coadă pentru a ne alege ceea ce
refuză alţii. Fetele care vin la facultate au o ucenicie la echipele de
junioare, dar nu au avut un contact direct cu handbalul profesionist. Muncim cu
ele la antrenamente, îşi dau tot concursul, însă, în cazul unora e vorba şi de
lipsă de valoare. Noi suntem mulţumiţi acum dacă am putea creşte calitativ
jocul colectiv, să ne clasăm în primele opt echipe, dar si asta ne va fi greu,
întrucât chiar şi divizionarele secunde au apelat la jucătoare cu experienţă în
primul eşalon. Uitaţi-vă la
Rapid , la Ştiinţa Bucureşti…Trebuie o voinţă şi o susţinere
generale pentru ca handbalul feminin să revină acolo unde îi este locul prin
tradiţie…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu